ABSURDUL EXISTENTEI: Batranul si marea

Aceasta nuvela, considerata de unii critici un scurt roman, ultima opera cu adevarat importanta a lui Ernest Hemingway, reprezinta incununarea creatiei scriitorului atat prin sensurile ei profund umane, cat si prin maretia sobra a mijloacelor de expresie.

Batranul Santiago, pescar sarac dintr-un sat de pe coasta Cubei, se pregateste sa iasa din nou in larg, la pescuit, dupa aproape trei luni de truda zadarnica.

„Singur intr-o barca pescuia batranul pe Gulf-Stream si trecusera optzeci si patru de zile fara sa-i cada vreun peste. In primele patruzeci de zile ii tinuse tovarasie un baiat. Dar cand s-a implinit sorocul acesta si peste tot n-au prins, parintii i-au spus baiatului, fara doar si poate: batranul e un saloo, adica un om ocolit de noroc si, la porunca lor, baiatul a trecut pe alta barca ce, din prima saptamana, a prins trei pesti mari.”

In cea de-a optzeci si cincea zi se prinde in undita batranului un marlin, un urias peste spada. Doua zile si doua nopti dureaza lupta indarjita dintre om si peste care trage barca dupa el in larg. In sfarsit, rapus, marlinul este prea mare ca sa poata fi ridicat la bord si Santiago il leaga de barca, lasandu-l in apa, dar, pe drumul de intoarcere, rechinii il devoreaza cu toata impotrivirea desperata a batranului, care revine la tarm epuizat si aducand cu el doar scheletul pestelui.

Aceasta povestire, aparent simpla, reprezinta in realitate o adevarata parabola a conditiei umane.

Fiind pescar, Santiago nu exercita o profesiune oarecare, ci indeplineste un destin, un dat tot atat de inevitabil ca si acela de a fi om:

„Poate ca n-ar fi trebuit sa fiu pescar ! il strafulgera un gand. Dar pentru asta am fost facut.”

Lupta cu pestele simbolizeaza batalia omului cu existenta, incordare surda (ca atunci cand batranul strange in mainile sale ranite franghia din care trage din rasputeri uriasul venit din adancuri), infruntarea pe faţa (ca la uciderea marlinului sau la lupta cu rechinii), iar rarele momente de destindere inseamna mai ales efort cotidian, bucuria, victoria si maretia infrangerii. Impulsul il constituie castigarea traiului de zi cu zi, dar lupta ajunge sa semnifice, dincolo de satisfacerea necesitatilor materiale, dorinta omului de a-si afirma propria valoare, ca justificare a existentei:

„Nu mi-am inchipuit ca esteasa mare ! Am sa-l ucid totusi – adauga el. In toata maretia si mandretea lui ! << Totusi e nedrept – gandi batranul. Dar am sa-i arat ce poate face si cate indura un om. I-am spus baiatului ca sunt un batran cum nu mai e altul – isi zise el. Acum a venit vremea sa i-o dovedesc.>>

Ca i-o dovedise de mii de ori, nu insemna nimic. Acum i-o dovedea iarasi.”

Dar bucuria afirmarii, a triumfului este repede urmata de pierderea a ceea ce a fost dobandit cu truda si suferinta: „Era prea frumos ca sa dainuie”- este gandul batranului la atacul rechinilor. Iar cand isi pune singur intrebarea:   „Si ce te-a infrant ?”, raspunsul este:  „Nimic. Am iesit prea in larg !”, pescarul aparandu-ne astfel inscris intr-un mit al indraznelii si semetiei omului, care incepe cu Icar, prabusit fiindca se apropiase prea mult de Soare.

Ca si la eroii tragediilor antice, maretia batranului consta in asumarea curajoasa a esecului, in depasirea lui prin pastrarea demnitatii umane: „Dar omul nu-i facut sa fie infrant. Un om poate fi nimicit, dar nu infrant” – sunt cuvintele-cheie care exprima sensul si mesajul cartii si al intregii creatii a lui Hemingway.

Simbolul scheletului urias cu care pescarul se intoarce acasa se opune simbolului mamutei albe din Comedia moderna a lui Galsworthy. Daca acesta din urma semnifica blazarea unei lumi superficiale, care gusta fara efort miezul fructului (adcica placerile usoare ale vietii) si ii arunca nepasatoare coaja, scheletul pestelui simbolizeaza in mod esentializat victoria morala a omului, satisfactia pe care i-o da nu castigul in sine, ci constiinta faptului ca si-a invins propriile slabiciuni, ca si-a depasit propriile limite.

Forta si maretia omului constau in faptul ca, pierzand o batalie, nu se lasa infrant, ci se pregateste de alta.

Demnitatea umana se imbina la Santiago cu un profund sentiment al naturii, ceea ce face din batranul pescar un om complet, conform viziunii lui Hemingway. Personajele scriitorului sunt cu adevarat infrante atuci cand isi pierd legaturile cu natura, cand duc o viata artificiala, ca aceea petrecuta in localurile pariziene de eroii din Fiesta.

Batranul pesca traieste insa intr-o stransa comuniune cu natura. Dupa cum arata si titlul, marea insasi este un personaj al cartii. Iubita de pescar, ea simbolizeaza existenta la care acesta se gandea  „ca la ceva ce daruieste sau tainuieste mari binefaceri, iar daca vreodata se arata salbateca ori rea, isi zicea ca pesemne nu poate fi altfel”.

Ca si ciobanul mioritic, batranul pescar este prieten cu stelele si vantul. Dar relatia cea mai complexa o are cu prada sa. Pestele prins in undita ii inspira duiosie si admiratie, vazand in el un adversar demn si amintind astfel atitudinea vanatorilor fata de ursul din nuvela cu acelasi nume a lui Faulkner.

Pentru a se simti mai putin izolat, batranul vorbeste singur, adresandu-i-se pestelui ca unui prieten sau unui frate, ceea ce nu indeparteaza insa necesitatea inevitabila de a-l ucide:

„- Mai peste -spuse el – imi esti drag si te stimez tare mult, dar inainte de sfarsitul ilei am sa te ucid.  […] Tare as vrea sa-i dau ceva de mancare pestelui – spuse apoi ca pentru sine. Mi-e frate. Dar vezi ca trebuie sa-l ucid si trebuie sa am puterea s-o  fac.”

In lupta singuratica cu marlinul, cu rechinii, cu propria lui slabiciune, gandul absentei baiatului ii apare batranului ca simbol al lipsei fortei tineresti. Cuvintele  „Daca ar fi baiatul aici !” insotesc ca un laitmotiv toate momentele de maxima incordare, de suferinta, de efort istovitor. Imaginea propriei tinereti ii apare lui Santiago intr-un moment hotarator, cand amintirea victoriei repurtate cu ani in urma asupra unui negru voinic cu care isi incerca puterea ii da curajul sa suporte mai departe greutatile luptei cu pestele.

Batranul si marea se incheie cu planurile de viitor pe care si le fac Santiago si baiatul. descurajarea de moment a batranului face treptat loc unui optimism exprimat prin proiecte concrete, aparent marunte, dar care, prin insusi acest fapt, dau senzatia revenirii la viata.

Ovidiu Drimba, Literatura universala

 

STOP ABUZURILOR SRI !

In virtutea legilor antiterorism, SRI i-a interceptat telefoanele, l-a urmarit audio-vidio chiar si in propria locuinta si i-a hartuit familia judecatorului CEDO, Corneliu Barsan.

Pentru SRI, judecatorii Curtii Europene a Drepturilor Omului sunt niste teroristi ce umbla cu Kalasnikoave si centuri explosive la brau.

In virtutea legilor antiterorism, SRI ne intra in conturile de Facebook si ne blocheaza accesul publicului la site-urile noastre. Si, de parca n-ar fi suficient, SRI intervine in textele noastre si ne creeaza greseli artificiale de gramatica, in scopul de a ne duce in derizoriu.

OPRITI ABUZURILE SRI !!!

Mormantul cel mare

Gilliat merse pe marginea apei, trecu repede prin Saint-Port, apoi se indrepta spre Saint-Sampson, de-a lungul marii, ascunzandu-se de oameni, ocolind drumurile pline de trecatori.

De multa vreme, stiti doar, el avea un fel al lui de a bate tinutul in lung si-n lat, nevazut de nimeni. Cunostea anumite poteci, avea drumurile lui singuratice si serpuitoare; avea deprinderea trufasa a omului care simte ca nu e iubit de oameni, deprinderea de a se insingura. Inca de copil, vazand pe feţele oamenilor ca nu le era drag, el luase obiceiul acesta, care-i intrase cu timpul in sange, de a se tine departe de lume.

Din cand in cand, intorcea capul si se uita in urma, in rada portului, unde Cashmere-ul isi intinsese panzele. Vantul era slab, Gilliat mergea mai repede decat vasul. Gilliat mergea pe stancile de pe marginea apei, cu capul plecat. Fluxul incepea sa creasca…

La un moment dat se opri si, intorcand spatele marii, contempla timp  de cateva minute, dincolo de stancile care ascundeau drumul spre Valle, un palc de stejari. Erau stejarii de la locul numit  „Casele joase”. Odinioara, acolo, sub acesti arbori, degetul Deruchettei scrisese numele sau, Gilliat, pe zapada. De cata vreme se topise zapada aceea !

Isi continua drumul.

Ziua era minunata, cum nu fusese nici una in anul acela. Era una din acele zile de primavara cand luna mai se daruieste toata: faptura toata parea sa nu aiba alta tinta decat a se desfata ca-n zi de sarbatoare. Murmurul padurii , ca si cel al satului, murmurul valului, ca si cel al vazduhului, ascundeau parca un gangurit. Intaii fluturi se asezau pe intaii trandafiri. Totul era innoit in natura, ierburile, muschii, frunzele, miresmele, razele soarelui. Ti se parea ca soarele lumina pentru prima data. Pietricelele erau proaspat spalate. Cantecul profund al padurii era cantat de pasari abia nascute. Probabil ca gauacea oului pe care-l sparsesera cu cioculetul lor mai era inca in cuib. Fasaitul aripilor care invatau sa zboare se amesteca cu fosnetul frunzelor. Cantau primul lor cantec, incercau primul lor zbor. Era o gingasa vorbire de pitigoi, de pupaze, de botgrosi, de sticleti, de vrabii si de ghionoi.

Liliacul, lacramioarele, lemnul cainesc si glicinele alcatuiau, in desisul crangurilor, un delicat amestec de culori. O minunata lintita de apa, cum se intalneste des la Guerensey, acoperea baltile cu o panza de smarald. Codobaturile si stancutele, care-si cladesc cuiburi atat de gingase, se scaldau in apa de smarald. printre crengile crangurilor se intrezarea albastrul cerului. Cativa nori galesi se fugareau pe bolta azurie, cu unduiri de nimfa. Simteai, trecandu-ti parca pe deasupra capului, sarutari trimise de guri nevazute.

Nu era zid vechi care sa nu aiba, ca orice mire, buchetul sau de micsunele. Porumbarul era in floare, bobitele la fel; intre hatisurile verzi vedeai manunchiurile acelelea de flori galbene care sclipesc. Primavara isi arunca tot argintul si tot aurul in uriasa impletitura a padurilor. Mladitele erau de un verde proaspat. In vazduh se incrucisau strigate de bun venit. Vara ospitaliera isi deschidea portitele pasarilor venite de departe. Era vremea cand sosesc randunelele. Piramide de maciesi impodobeau povarnisul drumurilor desfundate, in asteptarea piramidelor de paducel. Frumusetea si gingasia traiau in buna vecinatate; splendoarea se completa cu gratie; ceea ce era maiestuos nu stingherea cu nimic ceea ce era firav; nu se pierdea nici o singura nota din acest concert.

Era frumos, era lumina, era cald; dincolo de gardurile inflorite, in curti, se vedeau copii razand. Cativa jucau sotron. Merii, piersicii, ciresii, perii acopereau livezile cu coroanele lor mari de flori albe sau rosiatice. Iarba era presarata toata cu ciubotica-cucului, coada soricelului, pervanetele, margarete, crini de primavara, zambile, cu toporasi si veronici. Flori albastre de boranta si stanjenei galbeni erau raspanditi pretutindeni, alaturi de acele frumoase stelute trandafirii, care infloresc in manunchiuri dese, de unde le si vine numele de  „tovarase”. Ganganii aurii misunau printre pietre. Urechelnite in floare impurpurau acoperisurile de stuf. Muncitoarele din stup erau pe afara. Albina era la lucru. Vazduhul era plin de murmurul marii si de bazaitul insectelor.

Cand Gilliat sosi la Saint-Sampson, apa nu patrunsese inca pana in fundul portului si el putu strabate astfel cu piciorul, nevazut de nimeni, prin spatele corpurilor de nave aflate in bazinul de carenaj. Un sirag de pietre netede, distantate unele de altele, care se aflau in acel loc, care se aflau in acel loc, permite aceasta trecere.

Nimeni nu-l observa. Multimea se afla la capatul celalalt al portului, aproape de intrarea ingusta, langa casa  „Neinfricatelor”. Numele lui era pe toate buzele. Se vorbea atat de mult de el, incat nimeni nu-l lua in seama. Gilliat trecu, adapostit oarecum de valva pe care-o starnise.

Vazu din departare  „burduful” pe locul unde-l legase de tarm, cosul masinii intre cele patru lanturi ale sale, cativa marangozi trebaluind imprejurul lui, siluiete nelamurite venind si plecand si auzi vocea tunatoare si voioasa a lui mess Lethierry, care dadea ordine.

Se infunda intr-un sir de ulicioare.

In dosul casei  „Neinfricatelor” nu se afla nimeni, toata curiozitatea fiind concentrata asupra celor ce se petreceau in faţa ei. Gilliat apuca pe poteca paralela cu zidul scund al gradinii. Se opri in ungherul in care se inalta nalba salbatica: revazu piatra pe care statuse de atatea ori, revazu banca pe care sezuse Deruchette. Privi aievea unde vazuse cele doua umbrare imbratisandu-se si apoi disparand.

Porni din nou. Urca colina castelului din Valle, apoi cobori si se indrepta spre  „Casa de la capatul drumului”.

Houmet-paradis era pustiu.

Casa era asa cum o lasase dimineata, dupa ce se imbracase spre a merge la Saint-Piere-Port.

O fereastra era deschisa. Prin ea se vedea cimpoiul agatat de un cui batut in perete.

Pe masa se zarea mica biblie, care-i fusese daruita drept multumire de un necunoscut, care nu era altul decat Ebenezer.

Cheia se afla in usa. Gilliat se apropie, puse mana pe cheie, incuie usa de doua ori, vari cheia in buzunar si se indeparta.

Se indrepta nu in directia uscatului, ci in directia marii.

Strabatu gradina piezis, apucand pe drumul cel mai scurt, fara sa mai tina seama de straturi, avand totusi grija sa nu striveasca verzele de mare, pe care le semanase deoarece ii placeau Deruchettei.

Sari parapetul si cobori printre stanci.

Urma, mergand mereu drept inainte, siragul lung si ingust de stanci care ies din mare si care leaga  „Casa de la capatul drumului” de obeliscul de granit din mijlocul marii, caruia i se spunea  „Cornul fiarei”. Acolo era  „Scaunul Gild-Holm’ Ur”.

Sarea de pe o stanca pe alta, ca un urias care-ar umbla pe crestele muntilor. Sa sari pe un sir de stanci e ca si cum ai merge pe muchia unui acoperis.

O pescarita care umbla de colo pana colo desculta, prin baltoacele de la malul marii, nu departe de el, si care se intorcea la tarm, ii striga:

— Ia seama ! Se umfla marea !

El isi urma drumul.

Cand ajunse pe marea stanca de la capatul sirului de stanci, pe  „Cornul” ce se inalta ca un pisc din mare, se opri. Uscatul se termina acolo. Era capatul micului proontoriu.

Privi.

In larg cateva barci ancorate pescuiau. Din timp in timp se vedeau pe aceste barci siroiuri de argint in soare: apa care se scurgea din plase. Cashmere nu ajunsese inca in dreptul portului Saint-Sampson; vasul isi desfasurase vela gabier. Se afla intre Herm si Jethou.

Gilliat ocoli stanca. Ajunse sub  „Scaunul Gild-Holm’Ur”, la piciorul acelei scari abrupte, unde, cu trei luni in urma, il ajutase pe Ebenezer sa se dea jos. Se sui pe scara.

Cea mai mare parte din treptele ei le si acoperise apa. Numai doua sau trei erau la suprafata. Urca pana in varf.

Aceste  trepte conduceau la  „Scaunul Gild-Holm’Ur”. Ajunse la  „scaun”, il examina o clipa, isi duse mana la ochi, facand-o sa lunece usor de la o spranceana la cealalta, gest prin care pare ca alungi trecutul, apoi se aseza in scobitura stancii, avand inspre peretele de granit si sub picioare oceanul.

Deasupra capului lui Gilliat, printre crapaturi, cateva flori de stanca tremurau in vant. Cat vedeai cu ochii, marea era albastra.

Gilliat astepta.

Deodata, un plescait si-o senzatie de frig il facura sa priveasca in jos. Valul ii atingea picioarele.

Isi pleca ochii, apoi ii ridica din nou.

Vantul se inteti in larg. Putu vedea cum vasul isi ridica bonetele de jos si focurile de la prova, folosind aceasta intetire a vantului. Cashmere-ul iesise din apele  Guerrnesey-ului. Gilliat nu-l parasea o clipa din ochi.

Fluxul crestea. Marea ii ajungea pana la brau. Timpul trecea.

Pescarusii si cormoranii zburau in jurul lui, nelinistiti. Ai fi zis ca incearca sa-i atraga atentia. Poate ca era, in stolul acela de pasari, vreun pescarus de pe Douvre, care-l recunostea.

Trecuse o ora.

In jurul lui Gilliat pasarile se roteau, scotand strigate scurte.

Nu i se mai vedea decat capul.

Marea crestea cu o incetineala sinistra.

Gilliat, nemiscat, privea vasul disparand la orizont.

Fluxul nu mai avea mult pana la inaltimea sa maxima. Se insera. Indaratul lui Gilliat, in rada, cateva barci de pescari reveneau din larg.

Ochii lui Gilliat ramaneau pironiti in zare fara sa se poata dezlipi de vas.

In privirea aceasta tragica si linistita se reflecta o stare cu neputinta de exprimat prin cuvinte. In ochii lui era toata resemnarea dureroasa pe care-o lasa visul neimplinit; era acceptarea funerara a unei alte impliniri.

In timp ce in jurul stancii  „Gild-Holm’Ur” nemarginirea apei crestea necontenit, in privirile adanci ale lui Gilliat urca netarmurita liniste a intunericului.

Cashmere, care abia se mai vedea, devenise o pata ce se contopea cu negura. Ca sa-l poti deosebi, trebuia sa stii unde era.

Treptat-treptat, aceasta pata, care nu mai avea nici o forma precisa, pali.

Apoi se micsora.

Apoi se destrama.

In clipa in care vasul se sterse de pe linia zarii, capul disparu sub apa. Si nu se mai vazu nimic decat marea.

Sfarsit

Victor Hugo, Oamenii marii / fragment